Când am intrat în pandemie, ideea de a petrece toate zilele între patru pereți de bloc a fost înspăimântătoare. Pe lângă toate restricțiile, mai aveam de făcut față și la asta. Dar – mă credeți sau nu – atunci și în perioada imediat următoare am simțit că am folosit resursele noastre în cel mai bun și eficient mod posibil. Atunci am învățat cu adevărat că te poți simți conectat la lumea din jurul tău oriunde și oricând, totul depinde de atitudinea și alegerea ta.
În final, am ajuns să apreciez acea „natură urbană” existentă în imediata noastră apropiere. Când nu am mai putut căuta locuri îndepărtate în care să „evadăm”, ne-am găsit mici oaze de liniște chiar în orașul nostru. Am realizat că – doar cu puțin efort – putem petrece în fiecare zi un mic moment de „natură” dacă ne adaptăm și ajustăm așteptările la context.
O prietenă mi-a împrumutat o carte – Forest Therapy, de Sarah Irvens, care mi-a schimbat mult perspectiva asupra modului în care pot aduce natura în viața mea de zi cu zi: trebuia doar să încep cu lucrurile mărunte. Așa mi-a venit ideea și celor 7 zile de natură – 7 zile cu mici provocări zilnice despre cum să ne reconectăm la tot ce se află în jurul nostru chiar și atunci când avem un ritm zilnic alert, de la casă la birou și înapoi. A fost cazul meu specific, până recent. Mă aud și acum plângându-mă că „de ce nu trăim și noi la casă”, „de ce nu avem o curte”, „de ce nu stăm undeva în afara orașului”, „de ce nu ieșim mai des în pădure” și lista cu „de ce”-uri era din ce în ce mai lungă. Până când mi-am dat seama că, orbită de atâtea dorințe – care la bază sunt foarte firești, uitam pur și simplu să privesc în jurul meu la copacii din fața blocului, la peticul cu flori de lângă parcare, la grădina din unele case pe lângă care treceam zi de zi, la locurile verzi din parc….Căci și acestea erau la fel de „vii” și la fel de hrănitoare pentru ochii mei obosiți de o muncă sedentară și de ecranul calculatorului.
Așa că, împărtășesc și cu voi ce am aflat și ce am experimentat și pot spune, cu mâna pe inimă, că s-a mai atenuat mult din acea disperare de a trăi altundeva, de a găsi mereu motive să nu văd ce era în jurul meu pentru că eu ținteam spre ceva ideal. Și da, visul de a trăi la casă, de a-i crește și educa pe copii în natură de când mijește prima geană de lumină și până cade soarele la asfințit încă îmi cântă în inimă, dar până când voi ajunge acolo, ar fi păcat să pierd din vedere tot ce pot avea acum, aici.
Pentru toți ce se regăsesc în situația mea, care simțiți că vreți să le oferiți copiilor voștri o bucată de natură în fiecare zi, să îi învățați că și ei sunt parte din toate și totul e parte din noi, haideți să purcedem împreună la drum! Va urma…(III)
