Am citit recent că, în calendarul chinezesc, există un extra sezon – o perioadă scurtă situată între sfârșitul verii și echinocțiul de toamnă. În traducere ar fi un fel de Prelungire a Verii, o bucată de timp suspendată între ultimele zile ale lui august și primele semne ale toamnei care se instalează la sfârșit de septembrie.
La noi în popor această trecere începe deja din 6 august, când sărbătorim Schimbarea la Față. Atunci se zice că frunza începe să-și schimbe culoarea. De Sfântă Mărie Mare, pe 15 august, e un alt moment de cotitură, când aflăm că multe lighioane încep să intre în crăpăturile pământului, căutându-și deja adăpost pentru iarnă.
Fiind în ultimii ani mult mai atentă la schimbarea ce are loc în jurul meu, am perceput într-adevăr că în aer se simte deja un alt miros, mai tomnatec. În grădini întâlnim flori cu petale aurii sau de culoarea cuprului, care prevestesc explozia de culori ce va predomina în coroana copacilor odată cu venirea toamnei. Am impresia că această perioadă ne este dată cu un scop clar: să ne „așezăm” în toamnă, să ne luăm rămas bun de la căldura verii și să îmbrățișăm răcoarea ce va urma. Îmi pare că e un timp al neutralității, care ne cheamă să integrăm schimbarea din exterior, pentru a nu fi luați prin surprindere.
Așa că, haideți să ne găsim încet un echilibru între exuberanța verii și liniștea toamnei, să ne regrupăm și să găsim în jurul nostru noi repere. Și unde altundeva să conștientizăm aceste lucruri dacă nu chiar în mijlocul naturii? Eu vă propun o călătorie într-un loc minunat: Poiana Tășad. De fapt, ceva mai jos decât e semnalizată această locație pe hartă, veți găsi un deal spectaculos dominat de un măreț stejar singuratic. Se zic multe despre locurile acestea, ce știu să vă zic este că aici a existat o așezare care datează încă din neolitic și tot aici dacii liberi au avut o cetate. Dar cel mai spectaculos lucru, pentru mine, este aspectul dealurilor și pădurea de stejari care coboară în vale. Unii stejari sunt chiar foarte bătrâni, cu trunchiurile groase și noduroase, alții sunt tineri, cu ramuri care se întind încercând parcă să creeze o poartă între cer și pământ!
Vreau să vă invit să-i vedeți și voi, să vă propuneți o ieșire de câteva ore, căci drumul nu e lung – de la Oradea vă ia cam jumătate de oră ca să ajungeți, mergând pe drumul județean 767E. Din Oșorhei faceți dreapta către Alparea, continuați până în Copăcel unde veți face iar dreapta către Tășad. Apoi, drumul urcă niște serpentine spectaculoase – deja veți vedea dealul cu stejarul cu pricina. Continuați până acolo, în vârful dealului, unde veți face dreapta imediat ce vă apare un drum de piatră (am uitat să precizez că până în acel loc e un asfalt ca-n palmă).
Vă promit că nu veți regreta – acolo lăsați mașina și vă plimbați pe un drum de pământ care merge pe curba de nivel, apoi intră în pădure. Aveți la dispoziție și un balansoar de lemn, un foișor, o întreagă lume unde vă puteți relaxa și puteți absorbi pacea naturii.
