Vă spuneam data trecută cum am început să creez planșe educaționale pentru copii – de vârstă preșcolară și din ciclul primar. Motivația din spatele acestei reconversii profesionale a fost una cât se poate de firească: am intrat în contact direct cu ritmul copiilor mei, cu micul lor univers. Nu zic că înainte nu comunicam mult cu ei, însă de data asta a fost o experiență hands-on, full-time, cu mare nevoie de a organiza timpul într-o manieră cât mai eficientă, dar plăcută pentru toți trei.
Și așa mi-am dat seama ce prețioasă e acea stare a lor – de veșnică uimire, aceea dorință de a absorbi totul, în orice moment. Am înțeles că nu e de fapt greu să faci cu ei activități educaționale atâta timp cât te poți folosi de ceea ce te înconjoară, în mod natural. Copiii au un radar foarte bine pus la punct – se pot conecta cu lumea înconjurătoare foarte bine, chiar dacă pentru ei trecerea timpului e un subiect abstract. Ei percep totul prin simțuri și învață tot așa.
Ca atare, am profitat la maxim de tot ce aveam la îndemână: natura din jurul blocului, parcuri, păduri de la marginea orașului. Am pornit cu ei în căutare de mici comori căci, fiind toamnă, aveam la îndemână castane, ghinde, măceșe, pene, nuci, câte și mai câte. Pentru mine era important ca ceea ce făceam să fie în acord cu momentele în care ne aflam în an. Adică să învățăm despre lumea înconjurătoare atât teoretic, dar mai ales și practic – exemplificând cât de multe puteam în ieșirile noastre și reluând acasă prin planșele pe care le creasem în acest scop. Așa am învățat și eu să iubesc fiecare lună, inclusiv luna noiembrie, căci atunci când privești zilele prin ochii unui copil care atunci descoperă te miri ce lucru în balta din parc, nu ai cum să nu trăiești împăcat și deplin în prezent!
Chiar și în contextul în care acum ne-am reîntors la viața dinainte, cu mers fiecare la lucru și grădiniță, am rămas cu acest ritm în casa noastră. Deschidem dimineața larg geamul, luăm pulsul vremii, ne reamintim cât de recunoscători suntem că putem vedea totul în jur cum se transformă și căutăm ca – măcar un singur moment din zi – să fie unul de conectare la natură, chiar și cea urbană. Definiția unei copilării libere și fără grabă – e valabil cu siguranță și pentru adulți – este după mine o copilărie cât mai „verde”, naturală, dar nu neapărat în sensul de a trăi cu toții în afara marilor orașe, oricât de idilic sună. Mai degrabă să aspirăm la aceste mici momente de conectare la lumea vie din jurul nostru, pentru a încetini puțin din alergătura cotidiană și a ne reechilibra de la exterior în interior.
„Să ne creștem copiii precum copacii – spirite sălbatice cu rădăcini puternice care se înclină, dar nu se rup – copii ale căror brațe sunt adăpost și inimile lor sunt acasă pentru micile păsări care cântă pentru pura bucurie a acestora”. (Nicolette Sowder). Va urma…
